Pe masa mea sunt două feluri de piele și nu se pot înlocui una pe alta. Una primește desenul. Cealaltă îl refuză, politicos și definitiv.
Lucrez de ani buni cu amândouă, iar alegerea nu e niciodată despre care e mai bună. E despre ce are de făcut piesa. Dar dacă o piesă are un desen în ea, nu mai există nicio alegere. Trebuie să fie piele tăbăcită vegetal, și vreau să îți explic de ce, pentru că e partea din munca mea al cărei rezultat se vede, fără să afle nimeni vreodată motivul.
Ce înseamnă de fapt tăbăcirea vegetală
Tăbăcirea e ceea ce transformă o piele crudă în piele, adică în ceva ce nu putrezește. Aici contează două metode.
Tăbăcirea vegetală folosește taninuri care ies din scoarță, lemn și frunze. Pieile stau în lichidele acelea săptămâni, uneori luni, trecând încet din băi slabe în băi tot mai tari. E metoda veche cu câteva mii de ani și e lentă într-un fel în care nimic industrial nu mai are voie să fie.
Tăbăcirea cu săruri de crom durează cam o zi. Dă o piele moale, suplă, care ține culoarea frumos și cade bine pe corp. Nu e un material inferior. Cea mai mare parte din pielea din lume e tăbăcită cromic, și pe bună dreptate.
Diferența care contează pentru mine e ce se întâmplă înăuntru, în fibre. Pielea tăbăcită vegetal rămâne deschisă la apă și la căldură. O poți umezi, o poți lucra, și ține ce ai pus în ea. Pielea tăbăcită cromic e închisă chimic în fabrică. Apeși un desen în ea și desenul se ridică la loc, cum se ridică salteaua când te dai jos din pat.
Unde o folosesc și unde nu
Folosesc piele tăbăcită vegetal la piesele pe care le amprentez și la cele pe care le pictez. Oriunde ajunge un desen, fie apăsat în piele, fie așezat cu pensula, aceea e pielea de dedesubt.
Restul pieselor sunt din piele tăbăcită cu săruri de crom, și asta e tot o alegere, nu un compromis. O geantă care trebuie să cadă moale pe corp, să țină o culoare adâncă, să nu se sperie de ploaie, geanta aceea vrea piele tăbăcită cromic. Să ceri pielii tăbăcite vegetal să facă treaba asta ar fi ca și cum ai cere unei tigăi de fontă să fie ușoară.
Deci când vezi la mine o piesă cu o sferă, un lup, un labirint apăsate în ea, sau o pictură purtată pe față, te uiți la piele tăbăcită vegetal. Când vezi o piesă netedă, într-o culoare greu de găsit altfel, te uiți la piele tăbăcită cromic.
Cum intră desenul
Îl desenez întâi, linie cu linie. Pe urmă intră în piele printr-un joc de temperatură și presiune. Nu se lipește nimic deasupra. Niciun strat, nicio folie, nicio cerneală care stă la suprafață și așteaptă să se ridice dintr-un colț.
Pe pielea tăbăcită vegetal poți lucra cu temperatura, dar cu grijă, pentru că se arde. Toată tehnica stă în balansul dintre temperatură și timp. Prea puțin și desenul nu intră. Prea mult și pielea s-a dus, iar de acolo nu mai există întoarcere. Și doar pe ea se poate amprenta sub presiune. Pe oricare alta, presiunea nu lasă nimic în urmă.
Asta e tot motivul pentru care alegerea pielii nu e negociabilă. Desenul nu e pe piele. E pielea, transformată.
Cum am ajuns aici
Am intrat în meseria asta cu grijă, ca într-o casă nouă. La început cuminte, fără să fac prea mult zgomot, ca și cum, dacă respiram prea tare, lucrurile ar fi putut să cadă și să se spargă.
Simțeam că aș putea fi eu acolo, că ar putea fi casa mea, că pot să îmi ocup spațiul. Dar am început să simt tot mai acut că am nevoie să îmi aduc lucrurile mele. Și în foarte scurt timp am înțeles că tot ce era al meu nu se integra în linia generală.
Recunosc că am stat o vreme cuminte pe marginea scaunului, cu nevoile adunate sub el, într-un colț. Și simțeam că încet, încet, dispăream.
Am învățat din tutoriale și le sunt recunoscătoare celor care le-au pus acolo. Dar voiam mai mult. Nu ne putem cunoaște. Ne putem doar aproxima. Dacă învățăm asta, ajungem să respectăm limitele în care fiecare se arată lumii, autentic sau mincinos.
Motorul din spatele AG Design a fost curiozitatea.
Am început să aduc tehnici din alte meserii. Să sting cu acizi. Să folosesc hârtie de ziar veche. Să integrez sârmă. Să lucrez în relief. Să modelez pielea, să încerc să întăresc pielea moale, să pictez pe ea.
Culorile erau minunate. Dar pe ceva închis chimic în fabrică, creativitatea mea nu se mai putea manifesta.
Așa am ajuns la pielea tăbăcită vegetal. Și am descoperit repede că pe ea se poate face tot ce îmi imaginez.
Odată cu ea a venit și sentimentul de acasă. Mi-am adunat frumos toate nevoile de sub scaun și am început să mobilez bucățile de piele.
Când spun acasă, mă gândesc la atelierul meu. E locul în care pot să las urme fără să îmi cer iertare pentru ele. E un fost garaj. E singurul loc în care vreau să fiu și pe care îl las cu cea mai mare greutate.
Cum îmbătrânește pielea tăbăcită vegetal
Se închide la culoare. Asta e primul lucru de știut și lucrul la care majoritatea oamenilor nu se așteaptă. O piesă deschisă, culoarea mierii, va fi cu câteva nuanțe mai adâncă într-un an, și mai mult dacă prinde soare. Nu e o stricăciune. Sunt taninurile care reacționează la lumină și la aer, și de aceea pielea veche tăbăcită vegetal are o culoare pe care nu o poți cumpăra nouă.
Primește zgârieturile și le absoarbe. O urmă care ar rămâne la suprafața unei piei acoperite intră aici înăuntru și devine parte din suprafață, în câteva săptămâni de purtat.
Și nu se cojește. Nu are cum. Nu există niciun strat care să se desprindă, pentru că are culoarea prin toată grosimea, nu așezată deasupra. Am scris pe larg despre diferența asta în Adevărul despre pielea ecologică, pentru că e singurul lucru care desparte un material care se îmbunătățește de unul care se dezintegrează.
Ce nu îi place e să fie udată și apoi uscată repede, lângă calorifer sau în soare. Asta e singurul mod de a o strica de-adevăratelea. Am scris cum am eu grijă de a mea în Cum se curăță o geantă din piele.
Cum o recunoști când cumperi
Rareori ți se spune. Așa că, patru lucruri pe care le poți face stând în magazin:
Uită-te la marginea tăiată. Pielea tăbăcită vegetal are aceeași culoare prin toată grosimea. O piele acoperită arată adesea un miez mai deschis, cu o peliculă de culoare pe fiecare parte.
Pune o picătură de apă într-un loc care nu se vede. Pielea tăbăcită vegetal se închide la culoare acolo unde stă picătura și apoi se uniformizează pe măsură ce se usucă. Pielea acoperită lasă picătura să stea bombată, ca pe o mașină ceruită.
Apasă cu unghia. Pe o piele puțin finisată ar trebui să rămână o urmă slabă, care dispare într-o zi. Dacă nu se întâmplă absolut nimic, suprafața e sigilată.
Miroase-o. Asta nu e științific și e testul în care am cea mai mare încredere. Pielea tăbăcită vegetal miroase a lemn și a ceai. Cea tăbăcită cromic miroase mai curat, mai tăios, mai a mașină nouă.
Și mai e unul, pe care l-am folosit multă vreme, dar nu în magazin și niciodată pe o piesă finită. Testam cu flacăra, pe un capăt de piele.
Pielea adevărată nu se topește. Se strânge, miroase a păr ars, iar ce rămâne în urmă e o cenușă care se fărâmă între degete. Ce nu e piele se topește, face bulină și miroase a plastic.
Testul ăsta nu îți spune cum a fost tăbăcită pielea. Îți spune dacă ești mințit, și îți răspunde în două secunde.
O piesă în care se văd toate
Axis Mundi are o sferă armilară apăsată pe față, cu un labirint cretan în jurul ei și cu CENTRUM COSMOS LABYRINTHUS pe margine. Nimic din toate astea nu ar fi putut exista pe altă piele. Inelele s-ar fi ridicat, literele s-ar fi înmuiat, iar labirintul s-ar fi închis singur într-o lună de purtat.
Desenul rămâne pentru că pielea a fost de acord să îl țină.
Tot ce trăiesc acum vine dintr-o alegere.
E simplu. Atât de simplu.
Vrei alt rezultat? Fă altă alegere.
Celelalte piese care sunt acum pe masă sunt aici.
