E miercuri. Mă rog, ce a mai rămas din miercuri.
E ora la care îmi pun o parte din gânduri în sertar. Am unul în care împăturesc conversațiile zilei, în același loc cu rochiile pe care le păstrez pentru o ocazie. Rochiile așteaptă de ani buni. Conversațiile, la fel. Sertarul e singurul din casa asta care mai crede în momentul potrivit.
Din când în când mai scot câte una. Astăzi i-a venit rândul întrebării despre îngrijirea pielii.
Trebuie să recunosc public că sunt un om al extremelor. Mă plictisesc căile de mijloc. Îmi par o lozincă ieftină, bună de vândut cărți. Îmi par o formă de siguranță care, tocmai pentru că e siguranță, sare.
Eu am nevoie de nesiguranța fluxului. Am nevoie să reînvăț ce înseamnă iarna, ca să pot reînvia primăvara. Mă amuză dorința celor din jur de a trăi între ziduri izolate cu polistiren de zece, în spatele unor termopane cu nu știu câte camere, unde e constant douăzeci de grade și nu intră niciun vânt al schimbării. Se păstrează foarte bine oamenii aceia. Cam la fel de bine ca pielea ținută în dulap.
Așadar. Cum ne îngrijim lucrurile dragi. Începem cu pielea.
Un lucru pe care puțină lume îl știe: pielea tăbăcită vegetal se face cu tanini din scoarță de stejar, castan sau mimoză. Aceiași tanini care fac vinul astringent și ceaiul amar. Practic, geanta ta a stat luni la rând într-un ceai foarte tare. De aceea se și închide la culoare în soare, ca o ceașcă uitată pe masă.
Ce se întâmplă cu o geantă din piele de care nu are grijă nimeni
Primele două fotografii sunt o extremă. Așa ajunge pielea când nu o mai atinge nimeni.
Așa a ajuns la mine. Pielea era ca un pergament, iar o îndoire greșită ar fi rupt-o.
Ce părea culoare nu era culoare. Era stratul mort.
Mi s-a spus că geanta a trecut prin două războaie mondiale. Nu a venit cu chitanță, așa că vă dau povestea exact cum am primit-o și eu. A ajuns la mine după ce un meșteșugar priceput o ținuse o vreme în seu de oaie. Nu știu cât. Acolo s-a oprit el. De acolo am intervenit eu. Nu pentru că aș fi mai bună. Pentru că orice lucru pe care nu l-am mai făcut mi se pare o invitație.
Am spus că pielea era ca un pergament. Nu e o metaforă. Pergamentul chiar este piele de animal, doar că netăbăcită. O piele care și-a pierdut grăsimile se întoarce, chimic vorbind, exact acolo. Se subțiază, se întărește, iar la prima îndoire crapă în loc să se plieze. Restauratorii au și un nume pentru stadiul final, red rot, putregaiul roșu, când pielea se face pulbere maro-roșiatică sub deget. Ai văzut-o pe cotoarele cărților vechi, chiar dacă nu știai cum se cheamă.
A fost o muncă de trei luni.
Am desfăcut cusătura, am pus-o la muiat, i-am răzuit primul strat cât era udă. O singură mișcare greșită și se rupea ca hârtia. Aveam vreo trei ani de atelier în spate. Puțin și mult deodată. Vedeam că se poate salva. Nu eram deloc sigură că duc treaba până la capăt.
Ultimele două fotografii sunt aceeași geantă. Nu am înlocuit-o, am descojit-o. Sub stratul mort era culoarea ei adevărată, cea pe care nu o mai văzuse nimeni de o sută de ani. Floarea de crin am sculptat-o eu, la final. Mi s-a părut corect ca un obiect atât de bătrân să plece mai departe purtând și ceva care nu existase până atunci.
După trei luni. Culoarea care stătea dedesubt, cusătura refăcută fir cu fir și floarea de crin, sculptată la final.
Se poartă. Ăsta a fost tot rostul. Nu o piesă de vitrină, ci o geantă care pleacă mai departe, pe umărul cuiva.
Într-o seară mi-am privit degetele. Erau franjurate de crăpăturile lăsate de ace. Mă durea până și atingerea apei. Le-am văzut cum se refac de la cremă și mi-a venit un gând care, spus cu voce tare, sună a prostie: dacă pielea mea se repară cu cremă, de ce pun pe pielea aia moartă tot felul de chimicale?
Am renunțat la ele. Am început cu cremă. Era prea puțin. Cerea ceva mai uleios.
Mi-am spus că poate uleiul pentru copii. La câte studii s-au făcut până să fie acceptat de toate mamele și de toți medicii, nu avea cum să omoare o geantă care oricum murise.
Când l-am aplicat prima dată am avut o revelație. Pielea îl absorbea cum trage sugativa cerneala unui stilou prea zelos.
Am repetat zile în șir, pierzându-le numărul, ca Penelopa. Doar că eu nu desfăceam noaptea ce lucrasem ziua. Sau poate ba, fiindcă în fiecare dimineață pielea era iar uscată.
Până într-o zi când nu a mai tras, iar uleiul a rămas la suprafață. Atunci am știut, prima dată, că am o șansă.
De acolo am luat-o pe drumuri bătătorite. Munca a fost multă, riscul să o distrug a plutit tot timpul. Siguranța nu a sărit, fiindcă avusesem curajul să ies dintre zidurile izolate și să intru în incertitudinea iernii.
Rezultatul e o geantă purtabilă zi de zi, cu o încărcătură emoțională uriașă pentru omul care venise cu ea la mine. Mai bătrână, și prin asta mai înțeleaptă, decât toți cei care o priveau.
Eu nu dau sfaturi. Viața m-a învățat să nu le ofer dacă nu mi se cer.
Cum se curăță o geantă din piele
De cele mai multe ori, nu se curăță. O lavetă moale și uscată peste suprafață e tot ce îi trebuie unei genți din piele de la un an la altul. Praful nu e murdărie.
Dacă a ajuns totuși ceva pe ea, folosește o lavetă abia umezită cu apă, apoi las-o să se usuce singură, la temperatura camerei. Nimic altceva. Fără săpun, fără detergent de vase, fără alcool, fără șervețele umede, fără solvenți și fără spray-urile alea vândute pentru adidași. Toate scot grăsimile din piele mai repede decât zece ani de purtat, iar de acolo ajungi exact la prima fotografie.
Pe pielea tăbăcită vegetal și nevopsită, unele urme nu ies niciodată. O picătură de ulei, o amprentă, un strop de cafea. Se închid la culoare și devin parte din patină. Sună a defect. După un an de purtat, nu le mai citești așa.
Iar dacă geanta se udă de-a binelea, nu trata locul. Umezește uniform toată bucata și las-o să se usuce întinsă. Altfel rămâne un cerc la marginea petei, iar cercul nu mai pleacă.
Ce fac eu o dată pe an
Aici trebuie să fiu limpede, fiindcă subiectul stârnește certuri serioase între pielari, iar eu urmează să spun ceva ce jumătate dintre ei vor contesta.
Uleiul pentru copii este ulei mineral. Nu e ce scrie în manuale. Restauratorii de carte veche îl evită din principiu, și au dreptate: pe un obiect de muzeu un ulei nu se mai poate scoate niciodată, iar ce pui azi hotărăște ce se mai poate face peste cincizeci de ani. Contestatarii mai spun că nu hrănește pielea, ci doar o unge, și că în timp îi poate închide culoarea. Și aici au dreptate.
Numai că eu nu conserv obiecte de muzeu. Eu țin în viață lucruri care se poartă. Sunt două meserii diferite, cu reguli diferite.
Eu prefer clar Tokonole și produsele profesionale. Cu ele lucrez în atelier. Dar nu toată lumea are Tokonole în casă, iar între o piele lăsată să se usuce zece ani și un ulei pentru copii pus cumpătat o dată pe an, aleg a doua variantă fără să clipesc.
Vă spun ce fac eu. Nu ce trebuie să faceți voi.
Deci: o dată pe an, cu o dischetă, ulei transparent pentru copii. Puțin. Există foarte multe tipuri de piele și unele se pătează. Încerc întâi într-un loc care nu se vede, ca să mă pot opri la timp. Pe piele întoarsă și pe nubuc nu îl pun niciodată, acolo strică definitiv.
Restul e din experiență, nu din cărți.
Ține pielea departe de calorifer și de soarele direct. Alea o usucă mai repede decât zece ani de purtat.
Dacă se udă, las-o să se usuce singură, la temperatura camerei. Niciodată cu foehnul. Căldura mare face colagenul să se contracte, iar pielea rămâne întărită și strâmbă, ca o mână ținută prea mult în apă, care nu mai revine.
Și poart-o. Pielea care stă în dulap îmbătrânește urât. Cea purtată se lustruiește singură, de la mână, de la haine, de la praf. Patina nu se cumpără. Se face din frecare și din timp.
Orice pielar poate reînvia o piele ajunsă în starea din primele două fotografii. Cu riscuri. Un strop de neatenție și se rupe ca hârtia. Trebuie tratată ca sufletul unui om iubit, cu maximă delicatețe. Ca o farfurie plină cu apă, purtată dintr-o cameră în alta, cu grijă să nu se verse.
Așadar, cu pielea din preajma noastră am rezolvat.
Dacă vrei să vezi ce iese din mâinile mele, piesele sunt aici, fiecare într-un singur exemplar.
Ce ne facem însă cu sufletul?
