Cine nu a bătut cuvintele astea în fața unui calculator, așteptând cu sufletul la gură un răspuns potrivit?
Răspunsurile care îți convin sunt scurte.
Și, în timp ce cauți, te gândești la un om anume. Îi știi casa. Știi ce ține pe noptieră, cum apucă ceșca, ce haină pune pe el când vrea să fie el. Nu îi lipsește nimic. Asta e problema.
Sunt oameni care apar în viață și trăiești cu senzația că nu vor mai pleca niciodată. Că simt și ei ce simți tu legat de ei. Pentru unul dintre ei cauți acum. Și nu cauți un obiect. Vrei să lași ceva din tine acolo, ceva care să dăinuie și când prezența ta nu mai e dorită.
Netul îți recomandă parfumuri, sticle de vin de colecție, stilouri, bijuterii, cărți.
Un parfum? Poate esența ta e prea simplă și se duce.
Un vin de colecție? Se bea duminică seara. Ce rămâne, în afară de amintirea papilelor gustative?
Un stilou? Un ceas? Pentru tine poate costa mai mult decât ai, iar pentru celălalt poate fi o banalitate care nu mai vede lumina zilei din sertarul cu obiecte.
Gândul următor e firesc: cât poate să coste ceva care să dăinuie și după tine?
Și, dacă tot vorbim de bani, în timp înveți că, pe măsură ce formele de neiubire se fac mai mari, banii devin un substitut. Dau iluzia că umplu inima, sau că o vor petici o vreme. Limitele se estompează.
Cât este suficient?
Când înaintezi puțin în vârstă, lași parfumurile și înțelegi cât suntem de fragili, de vulnerabili și de trecători. Cu calm, fiindcă îți înțelegi natura trecătoare.
Când nu te mai impresionează începuturile. Când vezi cine a rămas, după ce nu mai există nimic de cucerit.
Ce dai din tine?
„Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”
Eminescu. Ultimele versuri pe care le-a scris.
Ce vrei tu să lași nu e un obiect. E mirosul pielii. Râsul de dimineață. Mesajele trimise înainte de somn. Toate acele „rămâi” pe care nu ai avut curajul să le spui la timp.
Ceva ca în versurile lui Nichita: am trecut doar să-ți spun că am să-ți mai aduc și izmă și zmeură și brad și lalele și mușcate și anotimpurile toate.
Ceva care să rămână chiar dacă tu alegi să pleci.
Așa sunt toate lucrurile care contează. Nu le vezi permanent, dar nu uiți că ele există.
Nu amintirea unei arome. Nu amintirea gustului unui vin. Altceva. Ceva doar al lui, doar de la tine.
Eu lucrez singură, de optsprezece ani. Fiecare piesă e croită dintr-o singură piele și nu o mai fac niciodată a doua oară. Nu fiindcă păzesc ceva, ci fiindcă nu aș putea să o repet nici dacă aș vrea. Pielea hotărăște. Căldura hotărăște. Ce a ieșit în ziua aia a ieșit o dată.
Piesele care sunt acum în atelier le găsești aici.
Fiecare piesă pleacă de aici într-o pungă simplă de hârtie natur, legată cu sfoară și închisă cu un sigiliu de ceară roșie, cu semnul meu apăsat în el. Fără nimic lucios. Fără fundă. Fără cutie tipărită. Ceara e cel mai vechi fel în care un om i-a spus altuia: asta a fost închisă de o mână, pentru tine.
Azi mi-a scris cineva drag. Mi-a spus că poartă în geantă ceara cu sigiliul și sfoara.
Nu piesa pentru care a plătit. Bucata aia de ceară, pe care oricine altcineva ar fi aruncat-o.
Am citit mesajul de două ori. Nu am făcut nimic ca să se întâmple asta. Am apăsat un semn într-o picătură de ceară fiindcă așa închid eu lucrurile. Ea a hotărât ce înseamnă.
Asta nu se poate cumpăra și nu se poate cere. Se întâmplă, sau nu.
Mai e ceva, și e partea incomodă. Când dăruiești ceva care există o singură dată, nu te mai poți ascunde. Dacă iei un parfum și nu îi place, nu s-a întâmplat mare lucru. Dacă alegi o piesă care există o dată, ai spus ceva despre cum îl vezi tu. Ai hotărât că forma asta, culoarea asta, linia asta, e el.
Omului care are tot nu îi lipsește încă un lucru bun. Îi lipsește cineva care să se fi uitat la el destul cât să aleagă.
Îmi place să cred că am trecut de partea cealaltă a răspunsului.
Ce oferi cuiva care are tot?
Un obiect care nu mai există pentru nicio altă persoană în lumea asta.
