E luni. Vântul a mutat norii fără să le spună unde. Uneori așa începe drumul, cu cerul schimbat.
Cum se nasc poșetele mele, de unde vin, rămâne un mister și pentru mine. Unele pornesc de la o poezie. Altele de la un film. Altele de la crâmpeie de viață trăită, altele de la o provocare. Și fiindcă tot ce îți poți imagina se poate și face, mai rămâne doar partea tehnică.
Foarte rar lucrez la comandă. Așa că foarte rar știu unde ajunge o poșetă de-a mea.
Atelierul
Pun pielea pe masă și croiesc fără tipar. Sau pictez pe o bucată de piele, iar când pictura e gata văd ce formă își dorește. Rar o am în minte de la început.
Nu spun niciodată că îmi aparține. Eu sunt doar un mijlocitor. Ea se cere.
Atelierul e o oază de liniște. Aici nu intră oameni străini și nici gânduri de afară. Dacă uit să le las la ușă, nu mă pot conecta cu lucrul și stric. Am învățat să nu forțez. Să las totul să curgă și să mă conectez cu fluxul lui.
Am învățat greu să le dau drumul
La început le priveam cu un egoism ieșit din comun. Le voiam pe toate.
Acum cea mai mare bucurie a mea e să le las să zboare. Să își înceapă drumul prin lume, ca niște copii care pleacă de acasă.
Copiii cresc și unii se despart / de cei ce le-au dat viață din durere. / Plecările din tine-n alte lumi, / să nu le iei nicicând drept despărțire.
Nicolae Labiș
Din când în când primesc câte o fotografie. Sau câteva rânduri. Atunci simt cea mai mare împlinire. Știu emoția din spatele fiecărei poșete, îmi amintesc starea în care am fost și retrăiesc momente din facerea ei.
Ce urmează sunt câteva dintre ele. Nu o mai am pe niciuna.
Cele care au cerut răbdare
Pe prima am vrut ceva deosebit. Îmi plac mult motivele tradiționale. Ador iile lucrate cu migală, mângâi cu buricele degetelor locul pe unde a intrat acul de mii de ori, ca o rugăciune tăcută prin pânză. Voiam migala aceea și pe piele. Nu cusută la mașină, de duzină, ci intrat cu acul în fiecare gaură.
Am adorat complexitatea ei. Îmi amintesc că îmi erau franjuri degetele. Dar mulțumirea că am reușit ce mi-am dorit a estompat fiecare împunsătură.
A ajuns la o persoană la fel de distinsă ca ea.
Pe asta o să mi-o amintesc cât timp voi lucra, și după.
A fost o comandă, cu o singură cerință: o poșetă pentru un eveniment, în două nuanțe alese de clientă. Bleumarin și galben. Clienta, una dintre cele mai rafinate persoane pe care le cunosc. Și pielea, complet nepotrivită pentru orice voiam să fac - tăbăcită cu săruri de crom, piele de miel fără ținută, peste care nu puteam interveni cu nimic.
E singura dată în anii ăștia când m-am oprit de trei ori. Am renunțat la ea și m-am apucat de altceva. Doar că ceva din mine nu mă lăsa, și mă întorceam.
A fost cea mai greu născută poșetă a mea. Când am reușit să alung gândul renunțării și am lăsat-o să curgă, s-a așezat minunat. E una dintre cele mai frumoase.
Prima și singura făcută după tipar. Părea atât de complicată, încât nu am rezistat să nu o fac. Execuția ei a fost o bucurie maximă.
Cele care m-au amuzat
Uneori latura ludică iese puternic în afară. Aici vorbim despre un unicorn căruia nu i-a ieșit sinuciderea. Sunt totuși o optimistă.
M-a amuzat teribil pictura ei.
Seinfeld e un serial despre nimic. Exact de asta l-am iubit.
Kramer nu bate la ușă. Nu intră într-o cameră - se întâmplă în ea. L-am prins fix în clipa aceea: gura deschisă, părul plecat deja înaintea lui.
Îmi plac oamenii care nu își cer scuze că sunt așa cum sunt.
Iar acum cineva poartă pe umăr un om care nu a cerut voie niciodată.
Mă plictisește banalitatea. Gura lumii. „Așa trebuie.”
Îmi plac persoanele vii, care trăiesc. Care au viață în privire. Care au curaj. Care sunt frumoase prin viața și prin personalitatea lor. Nu îmi pot imagina o altă persoană care să o poarte decât cea la care a ajuns.
Cele care ascund ceva
Lucrurile cu adevărat importante nu sunt niciodată la vedere. Ele îți aparțin doar ție, doar privirii tale. Doar tu știi de ele.
Spectacolul e înăuntru. Din afară e o poșetă bărbătească banală.
O masă la un restaurant și pe ea, odihnindu-se, o poșetă. Pentru alții e un loc unde să îți pui lucrurile.
Pe clapeta ei e un transfer de fotografie pe piele, cu chipul băiatului proprietarei. Ce bucurie poate fi să vezi chipul celei mai iubite persoane din lume, când ieși în jungla de afară.
Aici am avut o problemă reală. Mă aștepta o excursie într-un loc la care visam de mult, și gândisem o poșetă care se îmbracă, sub formă de vestă. Se poartă pe două fețe, are vreo șapte buzunare plus o borsetă, cât să mă pot plimba liberă fără să car nimic după mine.
De ea m-am despărțit mai greu. Dar când am văzut la cine ajunge, m-am bucurat.
Cele care nu spun nimic, și fac bine
Uneori poșeta nu trebuie să spună nimic. Din punctul meu de vedere, rar. Ci să lase feminitatea și delicatețea să își spună cuvântul. Roz simplu.
În anii petrecuți în atelier, unul dintre gânduri a fost forma. Cât poți reinventa un pătrat? Gândul transgresării liniilor drepte m-a urmărit tot timpul. Fluiditatea. Zborul.
Cu timpul, văzând o persoană, știu ce i se potrivește. Am știut de când am zărit-o prima dată că pentru ea am făcut poșeta asta.
Câtă bucurie a fost la brâul ăsta. Și vinul a fost bun.
Minunăția de persoană care îl poartă a însoțit călătoria nașterii lui, cu mine în atelier. A fost prima dată când am lăsat pe cineva să stea lângă mine cât lucrez.
Cele care au plecat departe
E uimitor cum o țânțăroaică a reușit să zboare până în Grecia. La fel de uimitoare a fost și întâlnirea cu persoana care o poartă.
Alta s-a plimbat prin Veneția. Scria „No More Drama” pe ea, ceea ce mi s-a părut potrivit pentru orașul acela.
Și una pe care am lăsat-o la urmă
Voiam să închid atelierul.
Când am luat hotărârea, în drum spre casă, oprită la semafor, am avut o revelație. Am văzut unsprezece poșete cu măști. Eu. Fiecare dintre noi, în anumite momente ale vieții.
Despre linia asta - douăsprezece poșete cu măști, pe care am numit-o Cina mea cea de taină - o să scriu separat.
Deocamdată atelierul e deschis.
Fiecare piesă există într-un singur exemplar. Când se vinde, exact acea piesă dispare din atelier și trece în Arhivă. Așa că paginile lor nu mai spun mare lucru despre ele. Aici rămân.
Dacă ai o poșetă de-a mea, trimite-mi o fotografie cu ea. Nu trebuie să fie bună. Vreau doar să știu unde a ajuns.
