Sunt zile în atelier când nu croiesc o geantă, ci o idee. Piesa asta a început de la o poartă. Nu una oarecare, ci Poarta Sărutului a lui Brâncuși, de la Târgu Jiu. O poartă prin care treci nu ca să pleci de undeva, ci ca să ajungi la altcineva. Un prag care nu desparte, ci cheamă.
M-am gândit mult la asta. Câte praguri trecem fără să le simțim. Ușa casei, granița dintre cine am fost ieri și cine încercăm să fim mâine, distanța dintre ceea ce suntem și ceea ce năzuim să devenim. Brâncuși a luat toate aceste treceri și le-a turnat într-o singură formă, simplă, monumentală, blândă. Iar eu am vrut să port forma asta mai departe, în piele.
Cuprul care prinde lumina
Strălucirea nu vine dintr-o vopsea. Vine din foiță de cupru, aplicată pe piele prin presiune și temperatură, o tehnică pe care am dezvoltat-o în timp și care rămâne secretul atelierului. Căldura și apăsarea fac metalul să intre în fibra pielii, nu doar să stea deasupra ei. Așa, motivul nu se așază peste piele ca o etichetă. Devine parte din ea.
Am desenat pe suprafață un joc de arcade, coloane și rozete, ecoul unei porți, al unei fațade, al unei treceri. Cuprul prinde lumina diferit la fiecare mișcare. Într-un unghi e cald și viu, ca aurul vechi; în altul se retrage în umbră. La fel cum o poartă arată altfel când te apropii și altfel când o lași în urmă.
Făcută să fie trecută cu mâna
Pielea este tăbăcită vegetal, un proces lent, fără chimicale agresive, care lasă materialul să respire și să se patineze frumos cu timpul. E o piele care îmbătrânește ca un obiect iubit, nu ca unul folosit. Pe dinăuntru am căptușit-o cu piele de miel, moale, caldă la atingere. Ce e sever și arhitectural pe dinafară devine blând și primitor pe dinăuntru, exact ca un prag.
Cusătura nu e doar ce ține piesa laolaltă. Am lăsat-o să fie și un element decorativ, un contur împletit pe margini care încadrează totul, ca rama unei porți. Fiecare împunsătură e făcută de mână, una câte una. Nu există grabă în lucrul acesta și nici nu vreau să existe.
Fiecare piesă care pleacă din atelier există o singură dată. Nu croiesc a doua. Poarta aceasta e a cuiva anume. Încă nu știu cui, dar știu că o va recunoaște.
Îmi place să cred că purtăm cu noi, zilnic, o mică poartă. Ceva care ne amintește că trecerea nu e o pierdere, ci o promisiune. Că între ceea ce suntem și ceea ce năzuim să devenim nu e un zid, ci un prag, și că pragul acela e făcut ca să fie trecut.
Wear Art. Piese unicat din piele tăbăcită vegetal, lucrate manual în atelierul AG Design.
